Lifelong Learning Programme

This project has been funded with support from the European Commission.
This material reflects the views only of the author, and the Commission cannot be held responsible for any use which may be made of the information contained therein

Also available in:

Experiences

Training > Experiences

Personal Experience

back to the list

Avea o speranta

Cristina Rotariu
Language: Romanian
Country: Romania
Typology: health care professionals
Text:
Cu ceva timp in urma am cunoscut o d-na care avea nevoie de tratament la domiciliu. D-na avea varsta de 65 ani. Dar din nefericire a fost diagnosticata cu neoplasm pulmonar. Un diagnostic greu de acceptat. D-na a fost instiintata de medic care sunt consecintele bolii. M-am dus la ea chiar in ziua cand a fost externata. Era o doamna placuta. Zambea rar, era speriata si foarte slabita. Statea la marginea patului si se sprijinea in maini parca din toate puterile ei. Vene nu prea avea, era in urma a 3 saptamana de spitalizare, perioada care a fost in coma. Avea de urmat tratament cu P.I.V., timp de 3 luni, 15 zile/luna. Era dependenta de oxygen, se sufoca, nu avea aer sa respire si culmea a prins si perioada de vara, cea mai calduroasa. Am incercat sa gasesc o vena , mi-a luat ceva timp. Nu vroiam sa dau gres. Ea nu avea rabdare. Era satula de intepaturi si tratamente. A inceput sa se agite si-mi transmitea si mie acea stare. Imi era mila si-mi doream mult sa fie bine, pentru ca altfel d-na prindea incredere in mine. Asa a fost. Dar a trebuit sa duc o munca de lamurire cu ea. Sa o educ daca pot spune asa. A trebuit sa-i explic ca trebuia sa aiba vointa, ca trebuia sa lupte, sa fie optimista doar asa va trece peste toate greutatile care vin. Incet, incet sa manance (ea refuza, il luase pe nu in brate), sa se hidrateze. Sa se intoarca pe stanga, pe dreapta , ca-i foarte important sa previna alte complicatii. Cu timpul sa se ridice pentru ca daca se alimenteaza si fortele cresc. Cu timpul o sa aiba cum sa stea si cateva ore fara aparatul de oxygen. Ma ascultat. Si i-au prins bine sfaturile mele. Trebuia sa vina de la cineva din afara, pentru ca ea de familie nu prea asculata. Mi-am dat seama trepat ducandu-ma la ea zi de zi. Sper ca m-a asculata pentru ca dupa 5-6 zile a inceput sa faca progrese, manca binisor. Ea era foarte bucuroasa si pentru o singura lingura daca o manca (spunea ca-i mult). Era ajutata de sora si fata sa iasa in balcon. Mai tarziu dupa ce-i povestisem eu de o pacienta din clinica de la noi cu acelasi diagnostic, ca ea isi administreaza oxygen doar cand simte nevoia ≈ 3 / zi cate 2 ore. A stat, a ascultat. Si la cateva zile imi spune: azi am stat fara Q2 5-1 h (nu am patit nimic) am laudat-o. Apoi treptat statea si cate 3 ore/ zi. Era mai bine ca la inceput, iar dupa 2 luni de P.I.V. a fost la control medical, ia intrerupt perfuziile din cauza venelor si a continuat tratament pe cale orala. Ma invatasem cu ea. Intr-o zi fara sa-mi anunt vizita m-am dus la ea. Am cumparat 3 trandafiri rosii, ea s-a bucurat foarte mult. Era in balcon, arata bine, chiar m-am bucurat. N-am avut timp sa stau. Cred ca am stat ≈ 20 minute, cand ma vedea se insenina. Am simtit asta. In luna cu tratament pe cale orala, pe la jumatatea ei am primit un telefon de la fata ei. M-a rugat mult sa ma duc pana la ei, mamei ii era foarte rau. Din fericire am avut posibilitatea sa ajung imediat. Era schimbata total. Am intrat si-am salutat, am imbratisat-o . Ea a inceput sa zambeasca gales, m-a prins de mana si m-a rugat sa nu mai plec, sa stau, sa-i fac perfuzie. I-am zis ca da. Da stau, sa se linisteasca. Cu toate ca era in ultima faza, am reusit sa-i prind o vena. S-a bucurat, vroia, isi dorea sa faca perfuzii, stia ca atunci cand a fost grav ne-am dus si o perioada asta faceam. Am iesit si am vorbit cu fata, am intrebat de ce nu cheama salvarea. A facut-o si pe asta. Dar cei de la salvare au spus ca nu are rost sa mai faca nimic … mai tare o chinuie … sa o lase asa. Familia nu avea cum sa stea asa sa se uite la ea. M-a chemat pe mine. De mila pentru ca nu-mi doream sa se termine asa, stand sa te uiti, am pus perfuzii 4 zile la rand, dar a 5 zi, era intr-o vineri mi-am dat seama ca gata nu mai aveam cui sa-i aduc perfuzia. M-a vazut, gemea, striga de durere, m-a prins cu mana de tricou si nu se mai desprindea, ca nu vroia sa plec, spera ca eu s-o fac sa se simta mai bine. Tragea de mine si simteam ca se agata ca de un fir de ata. Toata ziua m-a sunat fata ca sa-mi spuna cum se simte. S-a stins din viata la miezul noptii.


Your comments are welcome.
Fill the form and click "Send message".

PASSWORD (*required)

NAME (*required)

COUNTRY (*required)

TYPOLOGY (*required)

Message